ALEXANDRU LAPUSNEANUL comentariu

COSTACHE NEGRUZZI

Subiectul si compozitia nuvelei t2y19yp
“Numele lui Costache Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica , care ar fi devenit o scriere celebra ca si daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale.” (G. Calinescu).
Aparuta in 1840, in primul numar al revistei “Dacia literara”, “Alexandru Lapusneanul” este cea mai valoroasa nuvela istorica din literatura romana, neintrecuta pana astazi, desi este una dintre primele incercari in acest sens.
Nuvela concentreaza in cateva pagini cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569), scotand cu vigoare in relief figura acestui domnitor. Sursa istorica a constituit-o , pentru Negruzii, “Letopisetul Tarii Moldovei” al lui Grigore Ureche. C. Negruzzi modifica insa unele dintre datele cronicii lui Ureche in sensul sublinierii unor trasaturi ale personajelor.
Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este riguros construita, fiind alcatuita din patru capitole, precedate de cate un motto: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, “Ai sa dai sama, Doamna!”, “Capul lui Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…”.
Cele patru capitole ale nuvelei au fost asemanate cu actele unei drame, intrucat fiecare capitol marcheaza clar unul dintre momentele subiectului.
In expozitie este prezentata sosirea lui Lapusneanul in Moldova cu vreo trei mii de soldati, cu scopul de a-si recastiga scaunul.
Poposind intr-o dumbrava, aproape de Tecuci, patru boieri, vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarii Spancioc si Stroici, venira cu solie la Alexandru si anume sa renunte la lupta pentru domnie. Dar acesta respinge solia boierilor si isi afirma vointa de a limita puterea acstora. Dintre cei patru boieri, Motoc ramane cu noul domnitor, sperand ca va castiga increderea acestuia.
Intriga, care in aceasta nuvela poate fi indentificata cu desfasurarea actiunii, prezinta actiunile intreprinse de Lapusneanul impotriva boierilor si interventia doamnei Ruxanda. Lapusneanul porunci sa se deie foc cetatilor Moldovei , exceptand Hotinul, cu scopul de a imprastia boierii nemultumiti. Dar actiunile lui impotriva boierilor nu se opreau aici, ci pentru cea mai mica greseala pe care acestia o faceau, el ii omora prin taierea capului. Doamna Ruxanda, care nu mai suporta plansetele sotiilor boierilor omorati, ii ceruse sotului ei sa puna capat crimelor.
Punctul culminant il constituie uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc. Cei 47 de boieri au fost invitati la o masa data in cinstea lor de Lapusneanul, dupa ce participasera la o slujba unde Alexandru isi ceruse iertare pentru uciderea celorlalti boieri. La acea masa cei 47 de boieri au fost omorati de lefecii.
Norodul, care a aflat de uciderea boierilor, s-a strans la poarta curtii domnesti si a cerut capul lui Motoc. Acesta, la porunca lui Lapusneanul, a fost aruncat in mijlocul multimii care indata l-a facut bucati dupa care au inceput sa-l ovationeze pe Lapusneanul.
Deznodamantul cuprinde moartea lui Lapusneanul. Acesta se mutase in cetatea Hotinului unde se imbolnavise de friguri. Stroici si Spancioc, care nu mersera la masa, deci nu fusesera omarati, o sfatuira pe Ruxanda sa-l otraveasca pe sotul ei. Aceasta puse otrava in apa domnului Moldovei, iar acesta muri in chinuri, fiind obligat de Stroici si Spancioc sa bea si resturile din pahar.
La sfarsitul nuvelei autorul precizeaza ca Alexandru Lapusneanul a fost ingropat la manastirea Slatina si acolo se vede si astazi portretul lui si al familiei sale.

Caracterizarea personajelor
ALEXANDRU LAPUSNEANUL
In centru actiunii scriitorul il aseaza pe domnul Moldovei, toate celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul-Ruxanda), prin observatia atenta a psihologiei personajului, Negruzzi realizeaza un personaj complex, bine individualizat.
Nuvela urmareste ultimii ani de viata ai personajului al carui nume il poarta, concentrandu-se asupra schitarii caracterului sau. Desi Alexandru Lapusneanul apare ca intruchipare a tiranului crud si sangeros, totusi figura lui nu este lipsita de complexitate.
Scopul politicii lui Lapusneanul este de a spori autoritatea domnitorului prin ingradirea puterii marilor feudali, a boierilor. De asemenea, el isi pierduse increderea in boieri cand fusese tradat de ei in prima lui domnie: “a…i eu ii cunosc pre boierii noastri, caci am trait cu dansii”, ii spuse Lapusneanul vornicului Bogdan la intrarea in tara, iar boierilor trimisi de Tomsa in solie le replica: "Voi mulgeti laptele tarii, dar au venit vremea sa va mulg si eu pre voi”.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din primul capitol. Scena dialogata a intalnirii dintre Alexandru Lapusneanul venit sa urce pe tronul Moldovei pentru a doua oara si solia de boieri alcatuita din vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarii Strioci si Spancioc contureaza conflictul puternic dintre domni si boierii tradatori, evidentiind trasatura fundamentala a lui Alexandru: vointa neclintita de a domni ca un autocrat, impunandu-si ferm autoritatea tiranica.
Lapusneanul ii primeste protocolar si rezervat, “silindu-se a zambi”. Atitudinea boierilor exprima o oarecare independenta, caci “se inchinasera pana la pamant, fara a-i saruta poala dupa obicei”.
Replicile se succed viu, punand in evidenta siguranta de sine si atitudinea provocatoare a domnului, care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie intentiile adevarate si ostilitatea. Ultima parte a dialogului declanseaza raspunsul invaluit in viclenie a lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, incarcat de furie si ura abia stapanita a lui Alexandru, dar exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina trasaturile esentiale ale acestuia: impulsivitatea, firea violenta, fara scrupule in politica, neingaduinta in infruntarea cu boierii. Cuvintele au ramas memorabile: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, … si daca voi nu ma iubiti eu va iubesc pre voi, si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra”.
Pentru a-si realiza obiectivul, Lapusneanul se comporta machiavelic: se casatoreste cu Ruxanda, fiica lui Petru Rares, nu din dragoste, ci “ca sa traga inimile norodului”, in amintirea caruia staruia inca figura luminoasa a fiului lui Stefan cel Mare; se foloseste de Motoc spre a atrage asupra acestuia nemultumirea poporului; le promite boierilor impacare si ii invita la masa cu gandul de a-i ucide.
Ruxanda are o fire gingasa si suava si este miloasa. Ea ar fi fost in stare sa-l iubeasca pe Lapusneanul daca ar fi gasit la el putina “simtire omeneasca”. Ea il roaga sa inceteze cu crimele deoarece nu mai vrea sa auda sotiile boierilor omorati plangand la usa ei.
Lapusneanul ii promite ca-i va oferi un leac pentru spaima ei, deoarece Ruxandei ii era frica de capetele omenesti ce se gaseau in fata portii. Acest leac de frica oferit doamnei pune in lumina un domn absolut, un tiran al epocii medievale.
Justificate pana la un punct de conditiile istorice si de politica sa, violenta si cruzimea lui Lapusneanu depasesc totusi limitele normalului, personajul fiind prezentat ca un sadic si ca un psihopat. El are o fire impulsiva: vrea sa-l loveasca pe Spancioc cu maciuca, duce mana la jungher atunci cand domna Ruxanda ii reproseaza crimele. Viclean si abil, personajul stie insa sa-si stapaneasca aceste impulsuri, modificandu-si comportamentul si inducandu-i in eroare pe ceilalati.
Interogatiile su exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor lui Lapusneanu exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cele mai inalte cote ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se dezlantuie intr-o furie si manie galgaitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: “Radea, muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”. Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica evidenta, crutandu-l pe Motoc pentru incercarea de a-l insela din nou, pentru ca ii este trebuitor “ca sa se mai usureze de blastemurile oamenilor”. Scena aceasta adauga alte trasaturi ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia necrutatoare.
Partea a III-a, cea mai dramatica din nuvela, incepe printr-o liniste si atmosfera cuvioasa de sarbatoare, la mitropolie, unde domn si boieri se adunasera pentru ascultarea liturghiei. Scena este pregatita minutios, realizand contrastul cu uciderea celor 47 de boieri.
Scriitorul isi avertizeaza cititorul: “impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat cu toata pompa domneasca… Nici o arma nu avea alta decat un mic junghi cu plaselele de aur, iar printre bumbii dulamii se zarea o zea de sarma”.
Urmatorea fraza tensioneaza momentul si invaluie totul intr-o atmosfera miraculoasa: “Spun ca minutul acela el era foarte galben la fata, si ca racla sfantului ar fi tresarit”.
Este momentul in care Lapusneanul domina magistral, stapan fiind al artei disimularii. Personajul este un excelent actor, dovedind inteligenta, tact, un echilibru interior desavarsit.
In momentul in care boierii sunt invitati la masa, Stroici si Spancioc, dand dovada de inteliganta si intuitie, hotarasc sa nu plece la ospat.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, retrasi “langa o fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare ce se deruleaza parca aievea. Cinismul lui Lapusneanu -; “El radea”, si groaza lui Motoc care se silea “a rade ca sa placa stapanului”, simtindu-si “parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind”, sporesc dramatismul.
Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care asista, comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc pierit de groaza, dezvaluie un om diabolic. Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul vornicului ticalos care-l tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se leapade de el, potolind astfel multimea “burzuluita”, fara sa clipeasca, dintr-un calcul lucid.
Lapusneanul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor, caracteristica fiintei umane. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste cu intensitate atat umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au otravit, apoi groaza in fata mortii.
In caracterizarea personajului, C. Negruzzi da dovada de obiectivitate. Personajul ni se infatiseaza prin faptele, gesturile si cuvintele sale, interventiile directe ale autorului fiind minime. Predomina naratiunea si dialogul. Exceptie de la obiectivitate fac doar cateva interventii in care autorul isi exprima atitudinea sau citeste gandul personajului mai mult decat s-ar putea ghici din comportarea sa: cand caracterizeaza scurtul discurs din biserica “aceasta desantata cuvantare”, cand ghiceste ca Lapusneanul “mediteaza vreo noua moarte”. In rest stilul este obiectiv, iar personajul se caracterizeaza singur ori prin intermediul altor personaje (de exemplu, se spune ca doamna Ruxanda nu-l iubeste intrucat nu are “simtire omeneasca”.
MOTOC
Tradator si las, viclean, lipsit de demnitate, egoist si intrigant, Motoc intruchipeaza tipul boierului feudal menit sa justifice cruzimea domnului.
RUXANDA
Este un personaj romantic, realizat pe baza antitezei, are un rol bine determinat in intriga riguros construita a nuvelei.
MITROPOLITUL TEOFAN
Se caracterizeaza prin siretenie, sugerandu-i doamnei Ruxanda sa-si otraveasca sotul fara a se implica el insusi si lasand sa cada toata vina asupra ei.
PERSONAJUL COLECTIV
Observator patrunzator, autorul caracterizeaza magistral personajul colectiv. Pentru prima data in literatura romana, C. Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata sub zidurile palatului nu reuseste la inceput sa-si formuleze revendicarile decat intr-un mod vag, dar, in momentul in care cineva pronunta numele lui Motoc, toate nemultumirile individuale se cristalizeaza in jurul acestui nume.

Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul cu cate un calificativ (“marsavul”, “ticalosul”). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, spectaculosul nuvelei, opera lui Negruzzi apartine romantismului. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este plastic si expresiv (“gloata”, “norod”, “sarind ca un om ce calca pe un sarpe”). Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine numai atmosfera scrisului clasic (“plecara de fuga”, “dasa larma”, “burzuluisera”, “sa nu ne mai zapaceasca”), culoarea locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.
“Prin nuvela , Negruzzi devine primul scriitor epic de seama al literaturii noastre.” (Tudor Vianu).